Starea de bine

Modelul conceptual al stării de bine este reflectat cel mai bine de Psihologia Pozitivă, un domeniu ce studiază cu precădere funcționarea optimă a individului sănătos și mai puțin tulburările mentale și patologice (Hanna, 2012).

Din punct de vedere semantic, termenul pozitiv se referă la multitudinea de elemente care împreună îmbunătățesc, dau semnificație și induc sens existenței de zi cu zi – obiective dezirabile universal și asiduu căutate individual. În domeniul psihologiei pozitive la nivel subiectiv conceptul se referă la experiențele valoroase care dau o stare de bine și satisfacție (dacă vorbim despre trecut), plăcere, bucurie, fericire (la momentul prezentului) și constructe cognitive în legătură cu viitorul ca optimismul, speranța și încrederea (edited by Snyder & Lopez, 2002). Toate acestea se învață pe parcursul vieții, sunt dobândite în procesul educațional din copilăria timpurie sau își au originea în premisele genetice favorabile dezvoltării stării de bine indiferent de experiențele din viață și de educația primită? Mulți oameni de știință argumentează că individul se naște cu o predispoziție pentru un anume nivel de fericire, bazat pe gene, dar și pe personalitatea acestuia (Ulloa, Møller, & Sousa-Poza, 2013). Chiar schimbările inevitabile datorate evenimentelor firești ale dezvoltării temporare care apar în viața fiecăruia, au efecte trecătoare asupra satisfacției vieții, ceea ce înseamnă că peste o anume perioadă de timp, nivelul fericirii revine la indicele originar (Ulloa et al., 2013).

În contextul practic al consilierilor de dezvoltare personală, este important de stabilit în ce măsură un anume tip de personalitate este predispus a fi influențat de experiențele mai puțin fericite din viață și care este modalitatea prin care și aceștia pot găsi calea spre o stare de bine relativ constantă. Studiile ultimilor ani arată că extraverții sunt mai fericiți decât introverții. Se presupune că acest lucru se întâmplă deoarece persoanele extravertite sunt mai predispuse la a avea stări psihologice pozitive în relațiile lor sociale alături de prieteni, extraverții având abilități de relaționare interpersonală care îi ajută să se bucure de aceste interacțiuni în mai mare măsură decât pe introverți care au, în schimb, o viață interioară mai intensă (Argyle, 2013). În aceeași carte de “Psihologie a succesului” din 2013, Argyle evidențiază și corelația negativă a nevrotismului cu fericirea, demonstrată prin numeroase studii și meta-analize realizate în ultimii 25 de ani. Capitolul al doilea al aceleași cărți arată că absența afectelor negative cum ar fi anxietatea și depresia constituie o componentă esențială a fericirii sau a stării de bine psihologice. Alte dimensiuni, de data aceasta cognitive ale personalității, s-au găsit a fi în asociere directă cu starea psihologică de bine. Astfel stima de sine este asociată cu fericirea chiar în mai mare măsură decât extraversia, iar corelația este mai puternică în țările vest-europene și în America, și mult mai slabă în țările asiatice (Argyle, 2013).  A avea un scop în viață, a da sens acesteia pare a fi o cale sigură de dobândire a stării psihologice de bine. Găsirea sensului presupune identificarea unor obiective realiste și pentru care persoana găsește resurse interne și externe care o ajută să-și îndeplinească țelul dorit (Argyle, 2013). În drumul către atingerea stării de bine, se pare că identificarea sensului la nivel personal și îndreptarea către îndeplinirea lui poate fi o cale sigură de descoperire a stării de bine fizice și psihice și a împlinirii afective. Chiar dacă viața oferă la nivel individual experiențe nefericite sau chiar tragice, importantă este maniera în care omul reușește să le transforme pe acestea, dar și pe sine astfel încât să-i dea un sens în viața sa experienței; un model este Victor Frankl care a reușit să resemnifice anii grei de lagăr într-o modalitate de a-și continua viața după război prin dedicarea întregii sale existențe în a-i ajuta pe alții să-și descopere sensul propriilor vieți (Frankl, 2009).

În literatura dedicată noțiunii de “stare de bine psihologică”, există câteva întrebări care se regăsesc frecvent: “ce îi face pe oameni fericiți?” și “cum se ajunge la funcționarea optimă sau pozitivă a persoanei?”, iar răspunsurile oferite sunt numeroase și într-o continuă dezvoltare. Prima întrebare se referă la dimensiunea subiectivă a stării de bine: propria satisfacție a vieții ca rezultat al sentimentelor pozitive, iar a doua are în vedere starea de bine psihologică identificată în modelul multidimensional al lui Ryff prin: autonomie (independență și stăpânire de sine), control asupra mediului (măsura în care individul este stăpân pe acțiunile proprii), creștere personală (existența unei dezvoltări continue), relații pozitive cu alții, scop în viață și auto-acceptare (atitudinea pozitivă în raport cu sine) (Ryff apud Hanna, 2012).

Acest modelul multidimensional are în componența lui elemente care sunt cu precădere caracteristice individului matur, cu experiență profesională și personală, astfel încât este de așteptat ca starea de bine să fie asociată, într-o oarecare măsură, cu vârsta. Cu precădere studiile economice din ultimii ani au evidențiat o relație de tip “U” între vârstă și satisfacția asupra vieții personale, asociere care presupune că satisfacția maximă asupra vieții se obține între vârsta de 30 de ani și cea imediat următoare atingerii pragului de 50 de ani (Ulloa et al., 2013). Există câteva explicații pentru acest model, printre care: posibilitatea ca tinerii să aibă așteptări mult prea ridicate comparativ cu cei maturi, iar persoanele trecute de treizeci de ani să învețe să se adapteze la propriile capacități și să-și gestioneze slăbiciunile astfel încât să aibă aspirații mai realistice, dar și faptul că oamenii fericiți trăiesc mai mult (Ulloa et al., 2013). Pe de altă parte, cercetători din diverse domenii au analizat relația dintre starea de bine și vârstă identificând astfel trei mari teorii cu privire la această asociere: relație de tip “U” (convexă), relație de tip “U” (concavă) și relație liniară. Argyle (2013) concluzionează că satisfacția și afectele pozitive cresc ușor pe măsură ce trec anii, iar sentimentele negative scad în intensitate odată cu înaintarea în vârstă. Creșterea stării de bine nu este influențată nici de venituri și nici de starea de sănătate a oamenilor mai în vârstă, probabil pentru că în timp oamenii învață să se adapteze situației lor. În ceea ce privește starea psihologică de bine, diferențele de gen sunt mici, femeile sunt puțin mai fericite decât bărbații, deși sunt mai predispuse la a suferi de depresie (Argyle, 2013).

În lipsa unui alt suport emoțional intern, sentimentele dezirabile sunt generate de întâmplările cotidiene cu valențe pozitive care induc la nivel inconștient stări de bine temporare. Așadar, satisfacția în viață este clar și pozitiv corelată cu încrederea în legătură cu existența ubicuă și permanentă a evenimentelor pozitive, a optimismului și a recunoștinței (Szcześniak & Soares, 2011).

Pe de altă parte, este dificil de stabilit universalitatea unui model absolut și incontestabil referitor la fericirea deplină, până la urmă starea psihologică de bine este o variabilă subiectivă ce cu greu poate fi comparată de la individ la individ (Ulloa et al., 2013).

Putem însă afirma cu suficientă certitudine că o persoană nu este fericită atunci când se găsește într-o stare (mai mult sau mai puțin imuabilă) de antagonism profund cu sine, cu ceilalți sau cu anume situații din viața proprie. Starea conflictuală poate fi generată de divergențele apărute în existența individului și este întreținută și permanentizată de lipsa capacității de a oferi și de a primi iertare.

Astfel iertarea poate fi deopotriva o cale si un mijloc în ideea de a ajunge să simți, să gândești și să te comporți astfel încât să atragi în viață emoții care generează stări de bine și sentimente care dau valoare intrinsecă propriei existențe.

În cartea “Handbook of positive psychology” editată de Snyder și Lopez în 2002, printre alte trăsături valoroase de caracter, cum ar fi: dragostea, speranța, recunoștința, bucuria, curajul și intențiile nobile apare și iertarea ca una dintre calitățile importante care stau la baza gândirii pozitive ce influențează starea psihologică a individului. De aceea, atât pentru specialiștii în dezvoltare personală cât și pentru psihologii umaniști este important de identificat modul în care persoanele se pot (auto)educa și pot deprinde în timp capacitatea de a oferi și de a primi iertare, fie cu referire la ei înșiși, la ceilalți sau la situații asupra cărora nu pot avea niciun control.

Fragment din Capitolul „Iertarea si starea de bine – implicatii teoretice si practice” scris de Simona Luiza Seteanu in volumul STUDII DE PSIHOLOGIE POZITIVA – VOLUMUL I, aparut la Editura Universitara

De ce (să) mergem la un psiholog?

Life Coach

Ce situație (sau situații) te-ar putea determina să apelezi la un consilier de dezvoltare personală sau la un psihoterapeut?

Cunosc persoane care spun că nu ar merge sub nicio formă, oricât de extraordinar ar fi acel om din punct de vedere profesional!

„Cum adică, există cineva care să-mi spună mie ce să fac în/cu viața mea?!?!?!!”

Și probabil au dreptate… există acest gen de oameni care știu exact, mereu și în orice situație, să găsească soluția oricăror probleme, indiferent de ce natură ar fi acestea; întotdeauna se comportă și gândesc rațional… Ei nu își doresc să discute cu nimeni sau să ceară sfatul altcuiva, acest lucru i-ar face să se simtă vulnerabili…. și este (cu siguranță) lucrul de care se tem cel mai mult… Fiindcă în fața unui consilier sau psiholog ești întrebat în primul rând (și de cele mai multe ori) „Cum te simți?”

De altfel, cred că este motivul…

Vezi articolul original 203 cuvinte mai mult

Cuvinte despre ce am fost…și încerc să nu mai fiu….

„ne credem cer, dar suntem pământ
ne vedem fapte, dar suntem cuvânt

ne zicem că suntem plini de iubire
dar ne place doar s-o primim, în neştire

avem închisă în noi o pasăre călătoare
dar o ţinem închisă, ca să nu zboare

ne bucură atât de mult un răsărit, un apus
pentru că, de fapt, nu ştim a privi mai sus.

Între ceea ce suntem şi ce ne credem a fi
e o diferenţă cât între noapte şi zi!”

De la http://ivcelnaiv.ro/2013/07/noi-vs-noi/

Iertarea si starea de bine

„Conflictul face parte din viață, așadar este inevitabil ca, la un moment dat, fiecare persoană să aibă neînțelegeri sau să se afle într-o postură divergentă sau chiar de antagonism cu o altă persoană; aceste dispute pot fi declanșate de evenimente sau situații din viața de zi cu zi alături de partener, copii, colegi, prieteni, dar pot ajunge să fie conflicte serioase ce provoacă răni sau suferințe traumatizante, cum sunt actele de violență (Jenkins, 2012).
Natura umană pare a avea o înclinație înnăscută de a răspunde unui comportament inadecvat care îi este adresat printr-un comportament asemănător sau și mai negativ. Insulta venită din partea unui prieten, trădarea persoanei iubite sau atacul primit de la un alt individ îi pot determina pe oameni să reacționeze ori prin evitare sau negare ori prin încercarea de răzbunare (McCullough & Witvliet, 2002). Toate aceste reacții provin din lipsa iertării. Neiertarea este primul sistem de apărare, fiind fixată în memorie, în emoții, în imaginația și motivația pentru supraviețuire (Schibik, 2006). Același autor definește neiertarea ca un aspect al unui proces “nefinalizat”, conștient sau mai puțin conștient care, în cazul cronicizării, devine un teren fertil pentru consumul de substanțe sau ca bază a unei traume. Neiertarea poate menține individul într-un conflict nerezolvat cu sine sau cu ceilalți și doar rezolvând neiertarea se poate deschide ușa către procesul iertării (Schibik, 2006). Există câteva însușiri sau virtuți care pot ajuta în rezolvarea neiertării: integritatea cu referire la sine – prin clarificarea principiilor, valorilor, nevoilor și preferințelor proprii; auto-controlul; existența balanței stabilirii adevărului – în sensul asumării responsabilității; găsirea liniștii interioare; empatia; recunoștința; toate aceste calități odată dobândite asigură fundația pentru a învăța cum să te ierți pe tine însuți, cum să ceri-și-să-accepți iertarea și cum să ierți la rândul tău pe cel care ți-a greșit (Worthington et al. apud Schibik, 2008).
Cei mai mulți clienți vin în terapie cu probleme care implică răni psihice datorate unor conflicte relaționale, astfel încât scopul celor mai multe persoane care caută ajutor psihologic de specialitate ca și scopul consilierilor și terapeuților care îi asistă este dobândirea capacității de a ierta. Este indiscutabilă existența beneficiilor psihologice, emoționale, comportamentale și fizice ale iertării ca terapie în tratarea diferitelor tulburări rezultate ca urmare a traumelor suferite. Iertarea este văzută ca un proces, iar oferirea iertării aduce mai puține beneficii părții vinovate și mai mari victimei, ajutând-o pe aceasta să-și diminueze semiologia de stres post-traumatic (Jenkins, 2012). Terapeuții și clienții obțin succese în terapie atunci când aceștia din urmă reușesc să depășească sentimentele de furie, tristețe, anxietate și depresie și când au insight-uri și descoperă sensuri care îi ajută să meargă mai departe.”

Fragment din Capitolul „Iertarea si starea de bine – implicatii teoretice si practice” scris de Simona Luiza Seteanu in volumul STUDII DE PSIHOLOGIE POZITIVA – VOLUMUL I, aparut la Editura Universitara

Cum să NU „judecăm”

Suntem obișnuiți să dăm verdicte.

„Judecăm” și „suntem judecați” în fiecare zi, chiar dacă cei mai mulți dintre noi nu am ajuns niciodată într-o sală de tribunal, nu avem studii de drept sau nu cunoaștem prea bine persoanele în cauză.

Dacă am accepta mai ușor propriile greșeli, poate ar deveni firesc pentru noi să acceptăm și greșelile celorlalți. Pe de altă parte, cum ajungem să fim interesați (uneori chiar obsedați) de modul în care își trăiește viața o persoană care nu are nicio legătură apropiată cu noi?

Îi judecăm pe ceilalți (dar și pe noi înșine) cu mare ușurință și probabil de aceea acceptăm și ne conformăm adeseori etichetelor puse de ceilalți. Avem tendința să știm cel mai bine despre unul sau despre altul că este un om „rău” sau unul „bun”, că este „vinovat” sau „nevinovat”, noi avem „opinii” în legătură cu orice și despre oricine. Nu avem răbdarea (și în mod sigur nici toate informațiile) pentru a analiza comportamentele particulare și circumstanțiale ale persoanelor, ci, trăindu-ne viața „pe-repede-înainte”, ne limităm să îi introducem în „tabele”, pe „categorii” și „sub-categorii”.

Să fie de vină educația pe care am primit-o? Părinții, școala, colegii s-au comportat așa cu noi, iar noi am preluat modelul? Nu cred că este relevant să căutăm „vinovați”. Dar dacă vreodată ne-au durut etichetele pe care ceilalți ni le-au pus, am putea să ne gândim de două (sau de mai multe) ori înainte de a face același lucru.

O provocare pentru voi: hai să încercăm să nu privim oamenii doar în alb și negru! În mod sigur niciunul nu este „alb” în totalitate, dar nici „negru” absolut. Există o mulțime de tonuri de gri, iar câteodată, dacă ne îngăduim să folosim și „culori”, vom avea surpriza să ne descoperim mai des zâmbind și inevitabil vom găsi că viața poate fi chiar frumoasă :).

Stima de sine…ce este și ce nu este…

Stima de sine  este un concept intens folosit atât în limbajul profesioniștilor din domeniul dezvoltării personale, cât și în rândul persoanelor interesate de propria evoluție. Am auzit de multe ori cât de importantă este stima de sine în reușita personală și profesională… și totuși, cât de mică este diferența între a avea o părere exagerat de bună despre tine (până la nivelul de a nu mai accepta faptul că și ceilalți au dreptul la opiniile lor, chiar dacă sunt diferite de ale tale) și a ști exact cât să te prețuiești astfel încât să nu te demoralizeze părerea celorlalți???…

Dacă ești educat să ai o părere anormal de bună despre tine, niciodată nu vei accepta când greșești și nu vei reuși să accepți că poate și alții au dreptate. Rezultatul va fi că încet-încet ceilalți se vor îndepărta de tine și te poți trezi având în totalitate dreptate (dar fiind de fapt de multe ori singur).

Stima de sine (în adevăratul înțeles al expresiei) aduce beneficii maxime, în momentul în care, dacă primești o critică din partea cuiva, știi cum să o accepți – dacă este adevărată – sau poți să o respingi cu ușurință dacă nu are legătură cu realitatea.

Dacă o persoană (indiferent cât de importantă este în viața ta – desigur vorbim acum doar despre oamenii maturi) nu are o părere bună despre un/o anume comportament/atitudine/exprimare a ta și ca rezultat, tu intri într-o stare de (mai mare sau mică) deprimare din această cauză, acesta este un prim (și important) semn al unui nivel scăzut al stimei de sine. Fiindcă, doar atunci, părerea celorlalți semnifică mai mult decât ar trebui să conteze propria părere….Numai în acest caz, un vânticel stârnit (chiar) din senin poate demola orice construcție instabilă…..

În momentul în care tu știi exact cât valorezi, oricum ar fi critica primită și de oriunde ar veni, te poate doar ajuta să te reanalizezi, să vezi unde și dacă ai greșit, să-ți reevaluezi atuurile și (chiar) să te reinventezi mai bun și mai generos…. Critica adusă unei personalități puternice care știe să se autoevalueze corect, o inspiră să-și găsească singură resursele pentru a depăși momentele dificile din viață….

Pe de altă parte, o critică (chiar total neadevărată) adusă unei persoane care are probleme în a-și găsi stima în interiorul său și o caută în aprobarea celorlalți poate declanșa o adevărată dramă; edificiul instabil al stimei de sine se poate clătina (chiar dărâma) cu ușurință… Și cu foarte mare greutate (de multe ori doar cu ajutor din afară) se poate reconstrui o personalitate echilibrată, stăpână pe sine, pe acțiunile și pe sentimentele sale….

Dacă ni se întâmplă (foarte) des să ne scadă stima de sine atunci când primim critici din partea celorlalți, este evident că avem o problemă ce ne poate afecta pe termen scurt/mediu și/sau lung….pentru acest tip de situație este dificil să găsim ajutor în noi înșine…cel mai eficient ar fi să solicităm câteva ore de dezvoltare personală/terapie. De cele mai multe ori, doar acestea pot face diferența între ce am fost, ce suntem și ce putem (personal, profesional și psihic) deveni!!!!

Dimensiunea individuală a fericirii

Există o mulțime de cărți în prezent care ne dau rețete general aplicabile oricui despre cum să fie fericit. În 5, 10 sau 20 de pași, fiecare își alege drumul în funcție de obiectiv: „aș vrea să fiu fericit cât  mai repede, așadar o aleg pe cea cu pași mai puțini” sau …. „îmi doresc o fericire temeinică, parcurg un drum cu toate etapele, … îmi propun ca în maxim 6 luni de zile să fiu fericit :)”…..

Ce bine ar fi să fie așa de simplu…. Dacă ar exista o astfel de cale unică, ea ar fi fost patentată până acum și ne-am fi ghidat toți după ea….fiindcă, nu-i așa, cine nu își dorește să fie fericit????

O definiție filozofică a fericirii nu ne poate ajuta în realitate decât ca un simplu exercițiu de retorică sau dacă suntem în căutarea sensului fericirii universale.

Însă drumul pentru a atinge acea stare unică de mulțumire sufletească intensă și deplină este complet diferit pentru fiecare, este construit pe baza amprentei psihologice personale care ne individualizează din marea masă socială din care facem parte.

Astfel, la nivel individual, mai întâi ar fi important și necesar să ne definim fericirea proprie (și în niciun caz raportată la ceilalți), în obiective concrete și realizabile pe termen scurt. Apoi, pe măsura îndeplinirii acestora, să ne stabilim altele, la fel de concrete și facil de realizat în viitorul foarte apropiat. Aceste țeluri apropiate sunt importante pentru ca, în calea găsirii fericirii depline personale, să ne placă și drumul pe care îl parcurgem, să ne bucurăm de fiecare stație pe care o facem în trenul vieții noastre.

Tu știi care este următorul lucru pe care îl vei face mâine pentru a fi cu un pas mai aproape de fericirea ta?

Întrebări pentru părinți

Să ai copii este o mare bucurie și poate însemna pentru cei mai mulți dintre noi chiar sensul existenței noastre.

Să-i vezi cum cresc, să le auzi primele cuvinte rostite, să le urmărești primii pași, sunt momente pe care nu le uiți niciodată. Dar a-i crește poate constitui și o adevărată provocare.

E suficient să le asigurăm masă, casă și accesul la educație? Avem copii pentru ca ei să ne urmeze nouă visele neîmplinite sau știm să-i ajutăm să-și găsească propriul drum? Cum este cel mai bine: impunem limite sau îi lăsăm cât mai liberi? Îi pedepsim, și dacă da, cum? Sau pur și simplu îi creștem așa cum ne-au crescut părinții pe noi sau din contră, exact așa nu?

Oare știm că timpul pe care îl oferim copiilor noștri face diferența între un școlar echilibrat și fericit și unul cu probleme de adaptare și mereu furios? Știm să-i ascultăm? Știm cum să le valorizăm comportamentele bune și să le înlăturăm cu fermitate pe cele nepotrivite? Știm în ce mod să le facem observație fără să-i criticăm?

De fapt, nu aflăm (înainte de a avea copii) că slujba de părinte este cea mai grea și plină de responsabilități meserie a zilelor noastre. Este un serviciu cu program non-stop, cu termene limită, fără vacanțe, un contract pe perioadă nedeterminată fără posibilitatea întreruperii, a rezilierii prin demisie sau pensionare. Este adevărat că este o slujbă frumoasă: ne iubim copiii și vrem ce este mai bun pentru ei, dar știm cum să facem asta? Cel mai bun înseamnă cel mai scump?

Este o meserie grea pe care o faci fără a absolvi vreo școală, n-ai carnet pentru respectarea anumitor reguli, nu primești diplomă de niciun fel și nu urmezi nici cursuri de calificare. Ești doar tu cu intuiția ta de (fost copil și) actual părinte.

Este suficient?

Trebuie!?

De mici înțelegem și ne asumăm inconștient importanța cuvântului „trebuie”!

Cumva pentru a ne crește frumos și corect, părinții ne învață ce „trebuie” și ce „nu trebuie” …. nu întotdeauna cu explicații și lămuriri. Folosind acest verb impersonal, nu mai ești nevoit să răspunzi la „de ce-ul” care urmează: De ce? Pentru că „trebuie”!

„Trebuie/nu trebuie să” facem….ceva…

„Trebuie/nu trebuie să” vorbim….despre…

Chiar dacă nu mai suntem de mult copii, uneori simțim în continuare presiunea acestui cuvânt în viața noastră….iar marea majoritate a comportamentelor noastre se supune acestor sintagme – dictator: „trebuie să ….”. Ne autocenzurăm, de cele mai multe ori fără să avem o explicație logică pentru ce facem anume lucruri. Dăm mai departe copiilor noștri aceste ordine, dar nu le oferim și explicații pentru ce trebuie  astfel încât ei să poată decide mai târziu dacă

trebuie să urmeze o anume școală, chiar dacă lor nu le place? 

trebuie să se căsătorească cu un anume gen de persoană? 

trebuie să fie/acționeze într-un anume fel, chiar dacă ei nu se simt bine în pielea lor?

Cumva, dus la extrem, acest trebuie exclude sentimentele proprii și impune doar regulile impersonale transmise pe linie familială.

Ar fi bine dacă am reuși singuri să reanalizăm situațiile în care acțiunile și gândurile noastre sunt dirijate de acest imperios trebuie și dacă aceste comportamente sunt în concordanță cu ce simțim, cu ce ne place să facem….

Așadar, chiar TREBUIE? Cu orice preț?